|
|
Partea a 7-a
"Über den Dächern
ist es so kalt
und so still
Ich schweig Deinen Namen
weil du ihn jetzt
nicht hören willst
Der Abgrund der Stadt
verschlingt jede
Träne die fällt
Da unten ist nichts mehr
was Dich hier oben
noch hält
Ich schrei in die Nacht für Dich
lass mich nicht im Stich
Spring nicht
Die Lichter fangen Dich nicht
sie betrügen Dich
Spring nicht
Erinner Dich
an Dich und mich
Die Welt da unten zählt nicht
Bitte spring nicht
In Deinen Augen
scheint alles sinnlos und leer
Der Schnee fällt einsam
Du spürst ihn schon lange nicht mehr
Irgendwo da draussen
bist du verloren gegangen
Du träumst von dem Ende
Um nochmal von vorn anzufangen
Ich schrei in die Nacht für Dich
lass mich nicht im Stich
Spring nicht
Die Lichter fangen Dich nicht
sie betrügen Dich
Spring nichtIch schrei in die Nacht für Dich
lass mich nicht im Stich
Spring nicht
Die Lichter fangen Dich nicht
sie betrügen Dich
Spring nicht
Ich weiss nicht wie lang
Alle ich Dich halten kann
Ich weiss nicht wie lang
Nimm meine Hand
Wir fangen nochmal an
Spring nicht
Ich schrei in die Nacht für Dich
lass mich nicht im Stich
Spring nicht
Die Lichter fangen Dich nicht
sie betrügen Dich
Spring nicht
Und hält Dich das auch nicht zurück
Dann spring ich für Dïch..."
Cele mai sensibile versuri pe care le-am citit vreodata… Imi ridic privirea din caietul ordonat si intalnesc acel chip cu trasaturi fine. Acei ochi mari, stralucitori, ca si cristalul priveau pe geam la furtuna puternica ce tocmai incepuse. Pe genele lungi si arcuite stateau minuscule lacramioare curate, ce pareau niste micute diamante, unele din ele rostogolindu-se delicat pe obrajorii albi.
-Billu, de ce plangi, pui? intreb eu in timp ce-i iau fata intre mainile mele.
-N-am nimic…doar ca…mi-am amintit…sti tu de ce…cantecul asta e…singurul care exprima exact ce simt eu
Il iau in brate si il mangai pe cap. Ma doare atat de tare cand stiu ca el sufera! Ne departam, iar el isi sterge lacrimile, schitand un zambet mic.
-
Am stat toata dupa-amiaza impreuna, am vorbit despre cele mai prostesti lucruri, am vorbit despre noi. Am realizat ca Bill este un copil extreme de amuzant, cu care nu te poti plictisi niciodata. Spunea cele mai bune si inteligente glume, vorbea cu subinteles, ceea ce exprima faptul ca este foarte destept. Il consideram cel mai bun prieten al meu, puteam sa-I spun totul, orice secret, era singura persoana in care aveam incredere dpelina.
-
Imi dadeam seama cat de special e in fiecare clipa petrecuta alaturi de el.
Dar un anumit lucru m-a facut sa-mi pun niste intrebari…Aveam mainile foarte reci, cum parca nu le avusesem niciodata inainte. El privea ganditor pe fereastra. Vrand sa-i spun ceva, pt a-l face atent, l-am atins foarte usor cu varful degetelor. In acea clipa, mana cu care l-am atins s-a incalzit brusc. Din curiozitate, l-am atins usor si cu cealalta, care era insa rece. La fel s-a intamplat si de aceasta data, mana incalzindu-mi-se intr-o fractiune de secunda. Nu i-am zis nimic lui, dar intamplarea aceasta m-a facut sa-mi aduc aminte din ziua cand l-am vazut prima data. De atunci cand l-am atins prima data.
-
Telefonul imi suna. Il scot din buzunar si vad ca e mama.
-Da, mama?
-Ann…a inceput din nou…
Fug spre casa mea speriata. Nu-mi venea sa cred ca incepuse din nou. Credeam ca incetasera definitiv. Nu stiu de ce, dar am simtit ca trebuie sa-l iau si pe Bill cu mine.
Ajung in fata casei. Lumina din living palpaia. Imi indrept privirea in sus, iar la fereastra acelei camere in care nu intram niciodata observ acea silueta. Silueta care m-a terifiat timp de luni de zile, care nu m-a lasat sa dorm din cauza zgomotelor stranii, acea silueta a unei adolescente desfigurate ce ma privea non stop din umbra, aratandu-se din cand in cand, iar acea privire rece si plina de ura ma facea sa impietresc.
Deschid usa. Lumina continua sa palpaie. In capul scarilor o vad pe EA. Se uita la mine in acel mod inspaimantator ce ar speria si cel mai curajos om. Il iau pe Bill de mana, iar el paseste in casa…In momentul in care a atins podeaua , lumina a incetat sa palapaie, iar acea fiinta a privit speriata spre el, apoi disparand brusc. I-am spus lui Bill sa iasa inapoi. In acel moment ea a aparut din nou, iar cand el a pasit din nou in casa a disparut in acelasi mod brusc.
Nu m-am mirat. Chiar deloc. Stiam ca Bill e…special…Din cauza a ceva ce mi s-a intamplat in trecut…Din cauza acelui lucru pentru care ii voi fi recunoscatoare si dupa moare…Din cauza acelui lucru de care el nici nu stie ca l-a facut.
Mama coboara in graba scarile. Cand ajunge langa noi, ii zambeste bland lui Bill si ii spune un “multumesc” sincer, dupa care se intoarce in camera ei.
-Pentru ce mi-a multumit mama ta? intreaba Bill confuz.
-Nici n-ai idee…Vino, trebuie sa-ti arat ceva!
Mergem in camera mea, iar eu scot de sub pat o cutie alba. Era cutia unde imi tin desenele pe care le-am facut cand eram mica. Incep sa scotocesc prin ea. Scot din acea cutie un desen si il privesc pentru cateva clipe.
-Orice ti-as spune acum, sa sti ca e adevarat. Nu te-as minti in legatura cu asta. Defapt, nu te-as minti in legatura cu nimic… spun eu, dupa care ii inmanez desenul lui Bill.
Il priveste cu acei ochi mari, ca de pisicuta.
-E un desen cu tine…Ceea ce e cam ciudat la el, e faptul ca l-am facut cand aveam 8 ani, nici nu te cunosteam atunci. Dar…eu, cand eram mica, am aflat ca am leucemie. O boala care nu se vindeca. Care nu te lasa sa traiesti prea mult. Desenul l-am facut intr-o noapte cand eram la spital dupa o manifestare foarte puternica a bolii. Si…te-am desenat pe tine…sub forma de inger…
-Nu…stiu ce sa spun…Dar, oricum, asta nu prea e un motiv pentru care sa-mi multumeasca mama ta.
-Nu, nu de asta ti-a multumit. Stie ea de ce…In ziua cand ne-am cunoscut, in prima zi de scoala, s-a intamplat…ceva. Sti, atunci cand am venit la tine ca sa facem cunostina si te-am atins, am avut o senzatie ciudata, dar care m-a facut sa ma simt bine. Chiar foarte bine. Cum nu ma mai simtisem parca niciodata…Tot in acea zi, aveam programare la doctor. Dupa control, singurul lucru pe care mi-l amintesc este doctorul repetand mirat “e un miracol, s-a vindecat complet, nu mai are nimic!”…In fine, e foarte ciudat…Dar…teoretic…tu esti…ingerul meu.
-Mama, ce faci aici?i ntreb eu.
-Pai stiam ca o sa vi aici dupa scoala si voiam sa te anunt ceva.
-Ce?
-Maine plec.
-De ce nu ma mir…Si cat stai?
-Un an.
-Ce?!?
-Nu te enerva, vreau sa-ti propun ceva. intervine mama lui Bill.
-Vrei sa stai aici anul asta, cat timp mama ta e plecata?
-Da! Vrea! Nu acceptam un refuz! Stiam ca o sa fi de acord! Hai sus! spune Bill foarte repede si entuziasmat ca un copil, tragandu-ma de mana.
Evident ca nu am putut refuza, la cat de dulce e Bill mereu si ma face dependenta de el. Am mers acasa si mi-am strans lucrurile si m-am intors. Bill le-a facut loc printre ale lui imediat. Era asa fericit, parca era un copil ce tocmai a primit jucaria mult dorita.
Sfarsitul partii a 7-a.
_______________________________________
TH♥♥Für Immer...Angel In Disguis♥ TH 4EVER♥♥♥
|
|
o sa murim fara next!